Există tragedii care nu se termină niciodată. Se sting doar din titluri, din breaking news, din interesul public. Rămân însă vii în casele celor care au pierdut totul. Cazul Mario Iorgulescu este unul dintre ele. Nu pentru că ar fi complicat juridic, ci pentru că este devastator moral.

Un om a murit. Un tată a fost scos din viața copiilor lui pentru totdeauna. De aici ar trebui să pornească orice discuție onestă. Restul sunt explicații, diagnostice, interviuri, justificări, lacrimi televizate. Toate vin după ce cineva a fost omorât pe șosea.

Am citit interviul apărut zilele acestea în presă. Un interviu lung, confesiv, în care Mario Iorgulescu vorbește despre suferința lui, despre depresie, despre boală, despre pastile. Despre tot – mai puțin despre ceea ce contează cu adevărat: asumarea completă a faptei și consecințele egale cu ale oricărui cetățean.

Ni se spune acum că este bolnav. Că are probleme psihice. Că nu ar fi fost stăpân pe sine. Dar întrebarea simplă, pe care prea puțini o pun, rămâne:

Dacă era bolnav, de ce era liber? De ce conducea? De ce nu era internat înainte să omoare un om?

Boala invocată după tragedie nu poate șterge decizia luată înainte de tragedie. Nu poți fi iresponsabil pe șosea și apoi iresponsabil moral, cerând compasiune totală, ca și cum viața luată ar fi un detaliu secundar.

Și aici apare marea problemă, mult mai gravă decât interviul în sine: tatăl.

Nu orice tată, ci Gino Iorgulescu ,conducătorul Ligii Profesioniste de Fotbal. Un om care, prin funcția sa, ar trebui să reprezinte reguli, disciplină, morală, sancțiune și responsabilitate.

Fotbalul românesc e plin de discursuri despre fair-play. Despre reguli. Despre consecințe. Dar când regula a fost încălcată mortal, regulile au devenit flexibile.

Nu afirm că cineva a sunat undeva. Nu afirm că cineva a tras sfori. Dar rezultatul este limpede pentru orice român:

– un om simplu a murit;

– doi copii cresc fără tată;

– iar vinovatul este liber, tratat, protejat, explicat.

Da, Gino Iorgulescu este tată. Și tocmai aici apare ruptura morală. Pentru că există un prag peste care nici dragostea părintească nu are voie să treacă fără să se transforme în nedreptate. Iar acel prag se numește viața altuia.

Fiul său nu a distrus un gard. Nu a încălcat un regulament sportiv. A omorât un om.

Un om care era tată. Tatăl altor doi copii. Copii pentru care nu mai există tratament, diagnostic sau pauză. Pentru ei, pedeapsa este pe viață.

Aici ar fi trebuit să se oprească orice protecție. Aici ar fi trebuit să intervină corectitudinea umană, nu cea juridică.

Un tată corect ar fi spus:

„Fiul meu a greșit grav. Va plăti, așa cum ar plăti orice om. Pentru că viața pe care a luat-o valorează la fel de mult ca viața copilului meu.”

În schimb, am văzut tăcere, influență, mutări, tratamente, timp câștigat. O carapace de protecție pentru vinovat și un zid de indiferență pentru victime.

Nu este ilegal să-ți iubești copilul. Dar este profund incorect să-ți iubești copilul călcând peste copiii altuia.

Aceasta este marea rană a acestui caz: nu faptul că un fiu a greșit — oamenii greșesc — ci faptul că un tată cu putere nu a avut tăria să fie drept atunci când dreptatea era singurul lucru care mai conta.

Pentru că, la final, nu rămân funcțiile, nici interviurile, nici explicațiile.

Rămâne o întrebare care va urmări mult timp acest caz:

Cum poți dormi liniștit când știi că fiul tău a omorât un tată, iar tu ai făcut tot ce a depins de tine ca el să nu plătească pe deplin?

Aceasta nu mai este o chestiune de justiție.

Este una de conștiință.

Mai este însă un detaliu care spune mult despre acest personaj și despre relația sa cu propriul tată. Interviul acesta nu pare să fi fost rezultatul unei nevoi sincere de adevăr sau de asumare publică, ci, potrivit informațiilor autorului, o tranzacție. Se vorbește despre un onorariu consistent — în jur de 8.000 de euro ,1000 avans si 7000 lichidare — pentru această apariție, bani care ar fi motivat graba și momentul ales.

In aceste conditii interviul capătă o altă dimensiune: nu una morală, ci una mercantilă. Un nou gest făcut peste capul tatălui, la fel ca multe altele din trecut. Tatăl care l-a protejat, l-a scos din țară, l-a ferit de rigorile reale ale justiției. Tatăl care a pus funcția, influența și puterea înaintea adevărului dureros.

Este, poate, ironia supremă a acestui caz: după ce a fost salvat de atâtea ori, fiul alege să iasă public nu din nevoia de a face dreptate victimelor, ci din nevoia de bani și expunere. Un gest care spune totul despre caracter, dar și despre eșecul educației morale, indiferent câte funcții sau instituții stau în spatele unui nume.

Pentru că adevărul este acesta: nu poți vorbi despre suferință autentică atunci când tragedia devine marfă, iar moartea unui om este fundal pentru un interviu plătit.

de Valentin Petrișor